Amintiri din educatie

educatia

Oare nu ar vrea Dna Ministru al Educatiei sa avem mai intai maxim 15 elevi in clasa?

Si profesor de sprijin acolo unde este cazul?

Si programa adaptata?

Si metode atractive, pentru care nu trebuie sa mearga invatatorul la papetarie, caci exista in scoala un dulap cu “bunatati de la papetarie” pe care le poate folosi creativ in lucrul cu copii, fara sa faca referat de necesitate la fiecare doua coli colorate de care are nevoie si fara sa dea “lista de rechizite” parintilor la inceputul anului scolar?

Si program flexibil, cu invatare prin joc si timp petrecut afara in spatii amenajate smart care sa faciliteze invatarea?

Si sali de clasa spatioase, cu loc de stat pe covor si invatat experiential, nu doar cu banci printre care nu incape mai nimeni, caci atat de multe sunt intr-un spatiu stramt?

Si evaluare prietenoasa centrata pe abilitati necesare in lumea actuala, nu pe memorarea cunostintelor?

Si optionale adevarate, alese din interes de catre elevi si nu impuse de scoala ca sa “iasa catedra” pentru cine este sau pentru cine trebuie?

Si directori vizonari care construiesc echipe in scoala lor si maximizeaza resursele existente in beneficiul elevilor?

Si grile de evaluare pentru cadrele didactice care se bazeaza si pe gradul de fericire al elevilor pe care ii invata si nu doar pe numarul de hartii de la dosar si numarul de comitete si comitii din care fac parte?

Poate asa nu ar mai fi nevoie sa ii lasam repetenti, pentru ca ar invata sa scrie si sa citeasca.

Si ar lua si note mai mari la evaluarea nationala.

Faptul ca ar putea fi mai fericiti la scoala si mai interesati de invatare ar fi doar un bonus.

Mi-am inceput activitatea in campul muncii in 1 septembrie 1995, dupa absolvirea celor 5 ani de liceu pedagogic. Aveam 19 ani si eram invatatoarea clasei I K. Da, da, ati citit bine, K! Si sper ca ati si numarat ca este a 11-a litera din alfabet, deci erau 11 clase paralele de clasa I. Aveam 35 de elevi in clasa I, asezati frumos in bancile acelea clasice, in care stateau cate doi si scaunelele se rabatau cu un scartait teribil urmat de un zgomot extrem de neplacut.

Mi-o amintesc foarte bine pe Violeta. Era o fetita inaltuta pentru varsta ei, cu ochi mari si negri si parul putin ondulat. Era tot timpul ciufulita si cu zulufii dezordonati iesiti din codita prinsa regulamentar cu o funda alba, mare si creata. Am dus-o pe Violeta pana in clasa a III-a. In septembrie 1998 am renuntat la postul de invatatoare pentru a pleca la Cluj sa studiez stiintele politice. Violeta stia toate literele, reusea sa citeasca doar silabisind inainte si nu orice cuvant era citit corect. Putea copia un text aproape corect, stiind corespondenta dintre literele de tipar si cele de mana. Dupa dictare scria la nivelul urmator: versul „Pe cand codrul negru tace” era scris „pecacodumercultace”. Totul legat. Mi-a ramas adanc intiparit in minte. Sunt peste 20 de ani de-atunci dar inca imi amintesc perfect aceasta combinatie.

Atat de departe am reusit sa o duc pe Violeta pana in clasa a III-a. Si nu pentru ca nu m-am straduit. Ci pentru ca Violeta avea nevoie de sprijin. Acel sprijin pe care un invatator nu il poate oferi unuia dintre cei 35 de elevi din clasa I. Sau a II-a. Sau a III-a. Violeta nu avea niciun fel de sprijin acasa. Probabil ca silabisea aproape la fel de bine ca si mama ei, care nu lucrase niciodata si crestea cei 3 copii, doi baieti mai mari si Violeta, mezina familiei. Tatal lucra din greu si consuma zilnic si in avans ceea ce urma sa castige, venind acasa plin de aburii alcoolului si descarcandu-si frustrarea pe sotie si cei trei copii. Cel mai mult pe Violeta, pentru ca era al treilea copil care se „intamplase” fara plan, dorinta si posibilitatea de a decide cu privire la existenta ei.

In acea perioada invatatorul efectua vizite la domiciliul elevilor. Aceasta a fost o experienta care mi-a marcat existenta. Datorita acestor vizite la domiciliul elevilor mei din clasele primare am decis ca nu voi depinde niciodata financiar de nimeni. Ca in orice clipa a vietii mele, daca voi vrea, trebuie sa POT sa plec eu si copilul sau copiii mei. Violeta traia intr-un apartament modest la etajul 3 al unui bloc comunist, construit pe locul unde alta data era un cartier de case, pe aceeasi strada pe care locuiam si eu. Familia ei era una tipica pentru cartierul dominat de muncitori relocati in oras si angajati la fabricile din zona. Mama ei imi spunea cu vocea resemnata: „Ne bate pe toti, domnisoara! Vine acasa si numai in cap o loveste p’asta mica! Si daca ma bag, ma bate si pe mine! Ce sa fac, domnisoara? Unde sa ma duc cu ei? Ca nu mai am pe nimeni. N-am parinti, n-am frati, n-am surori. Nu pot sa plec cu ei pe strada.”

As vrea sa cred ca astfel de drame nu mai exista. Dar stiu ca nu e asa.

Nu stiu ce s-a intamplat cu Violeta. Dar stiu ca daca as fi lasat-o repetenta nu i-ar fi fost mai bine.

Comments are closed