Ganduri

ganduri

Am citit recent “Mananca, toaga-te, iubeste” semnata Elisabeth Gilbert. Mai citisem anterior “Semnatura tuturor lucrurilor” si “Lectii de magie” de aceeasi autoare.  Inteleg partial de ce “Mananca, toaga-te, iubeste” a fost un best seller. Gilbert are un stil cursiv si auto-ironic foarte placut si usor de parcurs. Dar daca analizezi in profunzime ce spune ea, toate sunt ceea ce as numi lucruri de bun simt. Cel putin eu asa le percep. Si ma intreb de ce acest simplu bun simt devine best seller. Explicatia e simpla: pentru ca este ATAT de RAR!!! Pentru ca ne aruncam in meandrele complexului, pentru ca totul e atat de subinteles incat abia mai intelege cineva despre ce este vorba, totul este atat de ”politically correct” incat nu mai stim cum sa vorbim ca sa fie bine. Si cand vine un om care spune lucruri atat de simple, atat de cursiv si atat de proaspat e normal sa fie best seller! Autenticitatea sincera lipseste atat de mult din viata de zi cu zi incat cand apare un discurs autentic si sincer se infrupta infometati toti cei ce duceau dorul unor astfel de cuvinte spuse simplu. Faptul ca e asumat la persoana I si declarat auto-biografic face ca discursul din “Mananca, toaga-te, iubeste” sa fie si mai autentic.

Desi am terminat cartea de cateva saptamani, ma trezesc gandindu-ma la mesajul ei. Editia pe care am citit-o eu era republicata si avea un nou cuvand introductiv al autoarei, scris la un numar de ani dupa prima aparitie. Vorbea acolo despre nenumaratele mesaje primite de la femei care au pornit in cautarea de sine si de la barbati care o acuzau ca le-au plecat femeile sa se (re)descopere dupa ce au citit cartea ei. Ma trezesc intrebandu-ma ce fel de viata duc femeile care ajung sa porneasca in cautarea de sine dupa ce citesc o (astfel de) carte. Cata frustrare si nefericire trebuie sa se adune intr-un suflet pentru ca o carte sa aiba un asemenea impact incat sa iti lasi viata si sa te duci in cautarea ta. Si ma intristez profund. Mi se pare imposibil, desi stiu ca e nu doar posibil, ci din pacate adevarat, sa fie atat de multe femei care duc vieti triste. Vieti fara bucuria de sine. Vieiti fara independenta de a decide singure pentru ele. Vieti fara pasiunea unei activitati profesionale implinite. Vieti fara bucuria de a-si iubi copiii fara umbre. Vieti fara libertatea de a nu fi dependente. Vieti fara informatia care da acces la demnitate. Vieti fara sprijinul de a cauta toate cele de mai sus.

In ultimul timp mi se intampla din ce in ce mai des sa ma consider o norocoasa. O rasfatata a vietii. Si sa mi se incarce sufletul de recunostinta. Am avut o copilarie fericita. Nu am umbre si drame ascunse pe care le-am adus cu mine in viata de adult si care sa imi  intunece relatia cu mine sau cu copilul meu. Am drama pierderii mamei mele la varsta de 14 ani, dar natura acestei drame este alta. Tine de un Dumnezeu sau de un destin cu care am facut pace in felul meu. Tine de o speranta ca medicina a progresat intre timp. Si de un sentiment al responsabilitatii mele de a avea grija de sanatatea mea. Nu am drama tristetilor sau a deprivarii generate de lipsa afectiunii parintilor. Nu am drama neajunsurilor materiale, desi am trait intr-o familie normala. Adult fiind, trecand acum prin dilemele resurselor care trebuie gestionate intelept pentru a acoperi nevoile familiei, nu stiu cum au reusit parintii mei sa faca fata vremurilor pe care le traiam. Dar perceptia mea a fost ca am avut de toate. Acele „toate” pe care le stiam atunci. Pentru ca multe „toate” au aparut dupa 1989 in vietile noastre. Imi amintesc vacantele pe care le petreceam cu parintii. Si la munte si la mare. Imi amintesc cu drag scoala unde mi-a placut foarte mult. Si ma tem acum ca fiul meu incepe clasa pregatitoare la toamna si nu stiu la ce sa ma astept. Si cum sa il pregatesc cat mai bine sa ii placa la scoala.

Munca mea ma duce in foarte multe locuri. Sunt calatoare si recunoscatoare ca ceea ce fac nu doar imi place, dar ma pasioneaza si ma umple de satisfactie. Uneori am foarte mult de lucru. Dar e cu placere si bucurie. E cu pasiunea descoperirii si cresterii profesionale. E cu provocari de depasire a limitelor percepute si a zonei de confort dincolo de care este loc de crestere. Si personala si profesionala. Ma gandesc uneori la parcursul meu profesional si ma intreb cum am ajuns unde sunt acum. Au fost intamplari sau alegeri care m-au adus aici. Uneori facute constient. Alteori pare ca drumul m-a ales pe mine si nu neaparat eu pe el. Dar am ajuns aici si acum. O intamplare din trecutul mai indepartat are insa un rol esential in devenirea mea profesionala.

Am absolvit liceul pedagogic si am predat in invatamantul primar timp de 3 ani. Am preluat clasa I intr-o perioada in care invatatoarea trebuia sa faca vizite la domiciliul elevilor. Intrarea in unele case m-a marcat profund. Desi as vrea sa cred ca astfel de situatii nu se mai intampla, sunt sigura ca, din pacate, aceleasi situatii exista si acum. Am discutat atunci cu multe mame triste. Mame cu vieti fara bucuria de sine. Mame cu vieti fara independenta de a decide singure pentru ele. Mame cu vieti fara pasiunea unei activitati profesionale implinite. Mame cu vieti fara bucuria de a-si iubi copiii fara umbre. Mame cu vieti fara libertatea de a nu fi dependente. Mame cu vieti fara informatia care da acces la demnitate. Mame cu vieti fara sprijinul de a cauta toate cele de mai sus. Mame cu vieti fara optiuni. Mame care indurau violenta alaturi de copii lor. Cu stoicism si cu tristete. Fara speranta si fara optiuni. Fara puterea de infrunta judecata societatii si a propriei familii extinse, daca ar fi vrut sa schimbe ceva. Care supravietuiau in alianta cu minciuna, care uneori le salva de sau le injumatatea violenta pe care o indurau.

Am stiut atunci ca eu vreau sa am o altfel de viata. Am stiut atunci ca eu vreau sa traiesc bucuria de sine. Am stiut atunci ca eu vreau sa traiesc cu independenta de a decide singura pentru mine insami in orice moment. Am stiut atunci ca eu vreau sa am o viata profesionala implinita. Am stiut atunci ca eu vreau sa traiesc bucuria de a-mi iubi copiii fara umbre. Am stiut atunci ca eu vreau sa traiesc libertatea de a nu fi dependenta. Am stiut atunci ca eu vreau sa traiesc  informata si demna. Am stiut ca voi face TOT ce pot ca sa am o altfel de viata. Un amestec universal de oportunitati, alegeri, educatie si principii insusite in primii ani ai vietii, alaturi de multa munca si pasiune m-au adus catre viata mea de azi. Eu sunt o femeie multumita de viata ei si recunoscatoare in mod constient pentru tot ce traiesc. Autenticitatea si bunul simt imi sunt aproape in fiecare zi in diferite feluri. Dar ma simt intr-o mica oaza de multumire. Si ma apasa gandul ca sunt atat de multe femei care traiesc intr-o altfel de oaza. Daca oaza se poate numi viata lor. Si ma apasa gandul ca societatea de astazi ofera putine sanse de iesire din oaza trista in care traiesc atat de multe femei. Si atat de multi copii. Inteleg ca pentru astfel de vieti o carte precum “Mananca, roaga-te, iubeste” poate declansa cautarea de sine cu orice pret. Dar mi se pare atat de trist ca e asa.

17 Comments:

  1. Pingback: sex365.top

  2. Pingback: sex366.top

  3. Pingback: sex363.top

  4. Pingback: xxx356.top

  5. Pingback: xxx633.xyz

  6. Pingback: sex363.xyz

  7. Pingback: xxx356.xyz

  8. Pingback: xxx355.xyz

  9. Pingback: xxx665.xyz

  10. Pingback: xxx565.xyz

  11. Pingback: xxx636.xyz

  12. Pingback: xxx636.top

  13. Pingback: xxx656.top

  14. Pingback: xxx633.top

  15. Pingback: xxx565.top

  16. Pingback: sex655.xyz

  17. Pingback: xxx553.top

Comments are closed