Lumea prin ochii mei: Sri Lanka

20180129_180752

Sunt aproape 24 de ore de cand am plecat de acasa. Dupa 3 zboruri, aterizez la Bandaranaike International Airport din Colombo, Sri Lanka. Aveam sa fiu primita cu un apus de soare asa cum vedem in reclamele agentiilor de turism. Dar inainte sa ajung sa vad soarele, am trecut rapid de procedurile de viza si am asteptat bagajele. O banda lenesa se misca agale cu cate o valiza la cativa metri, in vreme ce langa banda numarul de oameni care scrutau dupa propriul bagaj crestea vazand cu ochii. Am recunoscut rapid bratara portocalie din 2011 – Anul European al Voluntariatului, legata din chiar acel an de valiza care ma insoteste peste tot. Nu am verificat eticheta. Sunt sigura ca sansele sa mai fi fost un bagaj cu aceeasi bratara legata de maner sunt inexistente. Drumul pana la iesirea din zona bagajelor e lung si intortocheat, in fiecare colt zace lenes si inert un aparat de scanat bagaje cu colturile ruginite si banda de rulaj evident obosita. Remarc faptul ca sunt multi angajati ai aeroportului, cu uniforme diverse si roluri, sper, la fel de diverse. Aveam sa-mi dau seama in curand ca nu erau de fapt multi. Nu la fel de multi ca cei care stateau in zona de magazine duty free aflate inainte de sala de sosiri. Cele mai multe magazine erau cele de electrocasnice in care esti imbiat de cate o domnisoara imbracata in costum traditional, secondata pe mai multe voci de barbati in camasi roz. Nu mi-am imaginat niciodata ca ai putea pleca de la aeroport cu un aragaz si o masina de spalat proaspat achizitionate. Dar aici pare sa fie posibil.

In sala de sosiri se inghesuie o mare de oameni cu semne scrise mai mult sau mai putin elaborat (pe hartie, aici nu a ajuns inca moda cu numele pe tableta pe care o remarc din ce in ce mai des la Otopeni). Zaresc prin multimea de semne sigla Caritas Sri Lanka, zambesc, mi se ridica intrebator spranceana, inteleg intrebarea „Pe tine te asteptam?” si confirm cu un zambet si o inclinare a capului. Suntem 4 proaspat sositi si facem rapid inventarul duratei de calatorie. Nu are nimeni nicio sansa sa concureze cele aproape 24 de ore ale mele. Aveam sa descopar mai tarziu ca din Kazakhstan caaltoria a dura 27 deore. Si desigur, mai avem o ora pana la hotel. La iesire ma loveste in plin aerul cald si nu atat de umed pe cat ma asteptam. Cele 30 de grade veneau dupa cele 24 de ore in aer conditionat in aeroporturi si avioane, care urmau si ele celor -5 grade de acasa. O schimbare banala pentru corpul meu, bulversat oricum de motaitul prin avion si mesele despre care nu vreau sa stiu ce contineau (ma refer la detaliile de pe eticheta alimentelor, desigur).

?

?

Aerul cald si umed imi aminteste de un miros specific al Asiei. E un amestec de pamant uscat, aer umed si arome de piele aramie, umeda si ea. Ne strecuram in sir indian ( ec lar de unde vine denumirea!) printre carucioare cu bagaje, oameni asteptand, copii alergand si o multime de femei imbracate colorat, si ne rezervam treptat un metru de trotuar aproape de carosabil unde soseste curand microbuzul cu care mergem la hotel.  Alb, destul de ingrijit in comparatie cu ce aveam sa vedem pe drum, cu margini rotunjite, un model pe care la noi nu il vezi deloc (daca a fost vreodata). Mi se pare cumva ca marginile rotunjite sunt specifice Asiei si Africii. Urcam si ajung din nou prizoniera aerului conditionat. Nu inainte de a fi zarit picioarele goale ale soferului care ne deschidea usa sa ne punem bagajele. Nu ma pot abtine sa nu ma intreb daca si conduce descult sau are papuci la volan, dar a coborat fara ei sa deschida usa. Nu voi afla raspunsul la acest mister.

20180129_183015

Mergem pe un drum care poate fi numit cel putin drum expres daca nu chiar autostrada, pana la intrarea in oras. Ruleaza paralel cu oceanul deasupa caruia se stinge soarele printre palmieri, cocotieri si bananieri. Ii recunosc din documentarele pe care le mai vad din cand in cand. Ii invidiez pe acesti oameni pentru accesul acesta direct si nemijlocit la fructe. Se vad nucile de cocos si cred ca si ceva papaya pe alocuri. Viteza maxima este de 80Km/ora, dar nu reusesti sa o atingi prea des din cauza aglomeratiei, asa ca apuc sa ma bucur de apusul printre palmieri. Odata cu apropierea de oras se diversifica si traficul. Multe, multe masini cu 3 roti, cu lateralele deschise. Cred ca sunt taxiuri, daca judec dupa cum unele sunt pline in spate cu cate 4-5 oameni care stau unii pe genunchii altora si altele se plimba goale in cautare de clienti. Am acelasi sentiment pe care l-am avut in urma cu peste 14 ani in Kenia. Acelasi trafic dezordonat, unde, oricat de lat e drumul, nu e niciodata de ajuns si niciodata acelasi numar de masini care ruleaza in paralel in aceeasi directie. Cladirile se succed pestrite, unele la limita prabusirii, altele mascate de reclame colorate. Una imi retine atentia: „De inchiriat! Iti poti astepta aici propriul elicopter!” – e de fapt o constructie mamut de metal si beton, care pare ca o platforma cam la nivelul etajului 2, care troneaza acoperita de reclame intre o serie de cladiri inguste, imbatranite si aglomerate. Scria in engleza. Pe alocuri mai reusesti sa vezi stralucirea soarelui, cand te uiti pe geamul din drepata. Pe stanga deja peisajul e laptos si se profileaza siluete de cladiri imense de sticla si metal, unele in constructie, altele functionale, semn ca undeva se afla un centru modern si la inaltime. Pana acolo, insa, mai trecem pe langa o multime de bazaruri improvizate, masute pe care se vand lucruri, cearsafuri intinse pe jos de pe care se vand alte lucruri si o multime de oameni care invadeaza spatiul si asa ingust dintre masinile oprite la semafor, incercand sa vanda baloane, carti postale, ziare, cersind sau pur si simplu dand din maini.

20180129_183001

Pe masura ce ne afundam pe stradutele orasului peisajul devine din ce in ce mai pestrit. Nu dispar cladirile imbatranite, cu semne clare ale unei mentineri improvizate in pozitie verticala, dar se raresc si apar in schimb cladiri mai ingrijite, unele chiar spectaculoase arhitectural. Trecem pe langa ceva ce semana izbitor de mult cu Casa Alba. Intamplator sau nu este vopsita in alb. Am aflat ulterior ca aceasta cladire este Primaria din Colombo. De altfel centrul orasului este chiar spectaculos. O combinatie de cladiri in care citesti impletirea colonistilor potrughezi, olandezi si britanici care si-au lasat, de-a lungul timpului, amprenta peste oras. Cei din urma poate ceva mai mult decat toti ceilalti la un loc. Se conduce pe dreapta si majoritatea strazilor principale au nume englezesti. Exista un bulevard al ceaiului: Tea Avenue. Zona de cumparaturi este moderna pana la opulenta pe alocuri, cu magazine si branduri internationale binecunoscute care si-au ascuns magazinele in cladiri ce seamana cu resedintele unor lorzi bogati. Seara centrul e scaldat in lumina.

20180129_192400

Nu am vazut niciodata atatea bugainvillea. Iubesc aceasta floare. I se spune si floarea de hartie, traieste in zonele calde si are niste flori mici ascunse intre un set de frunze colorate pe care de fapt le luam drept flori. Am descoperit-o in Africa si apoi in mai multe zone calde. Daca in Africa erau doar cele roz-ciclam, aici sunt de toate culorile. Ghivece uriase coloreaza orasul cu aceste flori multicolore. Sunt albe, galbene, portocalii, roz-ciclam, rosu si roz-roz. Fascinant!

20180130_191204

Ajungem la hotel si, pe straduta ingusta ce il desparte de celalalt sir de cladiri, zaresc apa clipocind. Suntem asadar aproape de ocean. E deja intuneric. Imi doresc linistea camerei mele, un dus, o masa buna si un somn recuperator. Maine e o zi lunga si grea de training. Prima dintre cele 3 pentru care sunt de fapt aici.

Later edit: Am descoperit putin din Sri Lanka, suficient insa incat sa imi doresc sa o explorez mai profund. Mancare mai pe gustul meu decat in Thailanda. Sau poate doar asteptarile mele mai ajustate in acest domeniu. Am vazut primul copac de mango din viata mea. Crestea urias intr-un parc intre trei cladiri cu magazine din centrul orasului. Fructele erau de marimea unei caise acum. Am decoperit oamenii calzi si prietenosi, mirati ca nu am mai vazut un copac de mango si ca sunt pentru prima oara in Sri Lanka. Desigur ca legenda lui Dracula a ajuns pana aici. M-am straduit ca Romania sa fie cunoscuta si pentru alte lucruri de acum inainte. Ajunsa acasa am savurat un ceai de vanilie. Cel mai aromat ceai pe care l-am baut vreodata. Unul dintre sutele pe care le gaseai de cumparat. Lumea este frumoasa si merita explorata. Ma simt norocoasa ca am ocazia sa fac asta. Imi doresc ca David sa vada cat mai mult din aceasta lume fascinanta in care ocupam un loc si un timp anume destinat rostului nostru individual.

Comments are closed