Despre distanțe

NY

În comparație cu momentul Brexit, când am citit cu nesaț cam tot ce reușeam să găsesc pe tema respectivă, am împărtășit și distribuit tot felul de articole, păreri, opinii etc., am fost extrem de inactivă în fața momentului Trump. Astăzi am redistribuit discursul de acceptare pentru că mi s-a părut că surprinde într-un fel subtil acel ceva specific Americii, pe care eu nu am reușit niciodată să îl explic celor ce nu au avut șansa să exploreze America. Am fost tăcută nu pentru că mă mulțumește rezultatul, nu pentru că îl așteptam sau pentru că îl înțeleg. Am încercat să îmi conturez o explicație, atât cât poate mintea mea să cuprindă. M-am gândit că americanii trebuie să o fi detestat tare mult pe Hillary dacă au votat cu Trump. M-am mai gândit și că politica de nivel extrem de înalt este încă apanajul bărbaților, inclusiv în America, sau mai ales în America, sau mai exact în această America. Apoi m-am gândit că totuși, ceva nu e ok în lumea asta dacă am ajuns la Brexit și la Trump și la alte evenimente similare care se prevăd, dar nu s-au întâmplat încă.

Eu am studiat științe politice. Un domeniu interesant și încă departe de a fi îmbrățișat corespunzător în țara noastră. Un domeniu care te ajută să înțelegi (sau cel puțin să încerci să înțelegi) cum funcționează sistemele în care ne ducem existența și de ce uneori se întâmplă unele lucruri în cadrul acestor sisteme. Nu le poți înțelege pe toate și nici în totala lor profunzime, dar totuși înțelegi mai mult decât cei care se uită complet din afară la sistem. Zilele trecute vedeam repetat pe Facebook un citat care spunea: ”democracy is the device that does not allow us to be governed better than we deserve” sau, cum mai circula acum ceva timp în aceeași rețea de socializare, ”fiecare popor are conducătorii pe care îi merită”. Pe oricare dintre cele două afirmații vom decide să o îmbrățișăm, responsabilitatea nu va fi niciodată a poporului, a celor conduși, ci a conducătorilor. Și de aici trebuie să pornească orice analiză și orice încercare de a schimba ceva sau de a corecta ceva. Pentru că e clar că în sistemele noastre democratice sunt ceva erori. Dar ele nu se vor corecta de la sine, nu vor fi corectate blamând votanții și poporul. Ele vor fi corectate schimbând ceva în rândul celor de sus.

Eu sunt un om obișnuit. Duc o existență relativ simplă, dar nu atât de simplă încât să fie plictisitoare. Muncesc din greu pentru tot ceea ce am. Am suficient, nu destul. Nu  mă pot opri din muncă, pentru că nu am rezerve care să îmi asigure traiul. Duc în spate un credit imobiliar, dar am construit o casă. Fac echilibristică între carieră și familie, dar am ajuns la un nivel profesional înalt pentru domeniul meu, și îmi place să cred că reușesc să îi ofer cât de mult timp posibil copilului meu. Am o viață plină și sunt mulțumită de ea. Dar sunt momente în care duc grija ratei de la bancă și trebuie să folosesc ingenios abilitățile de planificare financiară să mă asigur că voi reuși să acopăr toate nevoile vieții la un nivel satisfăcător. Pentru că eu cred că trebuie să mă și bucur, să merg în vacanță, să îi ofer copilului meu șansa să vadă marea, să experimenteze muntele, să mănânce sănătos și să nu sufere în fața unei vitrine.

Dar uneori nu mă pot abține să nu mă întreb cum e să nu ai grija zilei de mâine absolut deloc. Cum e să treci prin fața unei vitrine, să vezi o rochie care îți place, să intri pur și simplu și să o cumperi? Fără să te gândești dacă ai destui bani pe card ca să nu te simți ridicol la casa de marcat. Fără să jonglezi matematic cu ceva la care trebuie să renunți ca să poți cumpăra rochia. Cum e să alegi unde să te duci în vacanță nu în funcție de buget, ci în funcție de cum te-ai trezit în acea dimineață? Cum e să nu fie nevoie să redescoperi hainele, pe care la un moment dat ai decis ca nu le mai porți, dar ai fost atât de chibzuită să nu le donezi, ci doar să le ascunzi în fundul dulapului de unde le poți regăsi și vedea cu alți ochi într-o perioadă în care ai nevoie de ceva (re)fresh în garderobă, dar cumpărăturile nu se încadrează în planul bugetar? Cum e să nu faci lista de cumpărături pentru că poți să pui în coș orice, în orice cantitate, de la orice magazin? Cum e să nu mai știi câte cămăși are soțul, în loc să verifici dacă nu s-au tocit suficient la guler încât să fii nevoită să le scoți din circuit? Cum e să nu trebuiască să planifici mai întâi papucii de iarnă ai copilului, pentru că s-au anunțaț deja temperaturile scăzute și cei de anul trecut sunt mici, și abia apoi factura la curent? Nu mai vorbim despre înlocuirea aragazului sau un nou dulap în domitorul copilului. Cum e să nu fii niciodată în situația în care primești o chitanță de bancomat pe care scrie ”fonduri insuficiente”? Cum e să … și cum e să…

Acestea sunt secvențe dintr-o viață de om obișnuit. Nu de om sărac. Nu de om izolat. Nu de om singur. Nu de om bătrân. De adult în floarea vârstei și a carierei, cu o existență decentă. Dar chiar și așa, această viață este la un cu totul alt nivel decât viața unei consistente majorități a celor care își aleg conducătorii. În America. În Republica Moldova. În România. În Europa. Viața oamenilor simpli, a majorității covârșitoare a celor care își aleg conducătorii, este mult mai dificilă decât atât. Distanța dintre viața aleșilor și viața alegătorilor este atît de mare, încât nu ar trebui să ne mire niciun Brexit, niciun Trump și nimic din ceea ce va să vină. Pentru că în lumea noastră occidentală, modernă sau postmodernă, industrializată și dezvoltată, nevoile de bază ale unei vaste majorități din populație NU sunt îndeplinite. Și aceasta nu ar fi o problema atât de fundamentală, dacă nu ar fi această distanță enormă între cei care decid și cei care suportă consecințele deciziilor lor. Nu poți decide corect pentru oamenii comuni dacă nu ai nici cea mai vagă idee cum trăiesc ei. Și ce simt ei. Și câte nopți nedormite macină jonglerii ca să reușească să întindă la maxim resursele limitate. Și câtă frustrare generează expunerea masivă a opulenței conducătorilor. Și câtă aversiune provoacă discursurile despre egalitate, libertate și prosperitate în sufletul unui om care alege să cumpere cizmulițe second hand ca să poată cumpăra și pâine și care e hărțuit permanent de grija zilei de mâine.

Atâta timp cât această distanță între alegători și aleși va rămâne la fel, sau se va mări, niciun Brexit și niciun Trump nu trebuie să ne mire. Trebuie să ne așteptăm la mai mult și la mai rău. Și încă ceva: diminuarea acestei distanțe nu se poate face prin ridicarea celor mulți. Ei trebuie ridicați, dar nu vor putea fi ridicați la nivelul conducătorilor. Șansele de reușită sunt mai mari dacă aleșii vor coborî de pe piedestal. Dacă vor învăța decența. Dacă se vor apropia de viața obișnuită. Dacă vor diminua distanța față de alegători. Și dacă vor înțelege că problema e la ei, nu la cei care votează altfel decât ei își doresc.

În curând votăm și noi. Să gândim bine unde punem ștampila. Și să votăm. E unul din puținele momente sistemice în care decizia e la noi, și nu la ei!

Comments are closed